L’humanité sau Filmul-ac

Un film ca un ac ce înțeapă pînă la cornee: L’humanité.

Pharaon De Winter descoperă un cadavru. Stă și îl privește îndelung și apoi fuge la superiorul său și îi dă vestea. Acum trebuie să învestigheze, să scociorască cine a îndrăznit să îi facă așa ceva unei fetițe și să condamne. Dar el nu poate face așa ceva, pentru că imaginea aceea a trupului întins pe iarbă l-a încremenit în timp și spațiu. Așa că privește la alții și așteaptă să rezolve ei misterul.

Pe scurt, cel mai bun film al macabrului Bruno Dumont (zic). Nicăieri pajiștile lui nu sunt mai putrezite și mai lugubre. Într-un peisaj genial conceput, un polițist de joasă speță devine un simbol al supraviețuirii în fața singurătății. Părăsit de soție și copil, Pharaon De Winter (vă rog observați ironia din nume și alăturarea bizară de termeni) se prăbușește într-un univers care pe seacă pe zi ce trece și devine o caricatură. Cu o privire care trădează abandonul de sine și cu colțurile gurii mereu plecate în jos, polițistul se zbate să descopere ceva care să îl învie.

Într-un continuu joc liniștit cu propria minte, De Winter ne lasă senzația că de ceea ce are nevoie este o manifestare pur animalică, în care să devoreze o femeie și să îi lase carcasa pe pămînt, așa cum a văzut abandonat acel hoit de la care a pornit toată neliniștea lui. De fapt, din felul în care se apropie de Domino, masiva lui vecină, vom observa că ceea după ce tînjește polițistul este un comportament delicat, care să trădeze înțelegere și empatie. Îl dezgustă să o vadă pe Domino sub trupul greoi al iubitului ei Joseph, penetrată fără scăpare și satisfăcută într-un fel mizer. El visează la o apropiere romantică, idilică, contrastantă cu împrejurimile, și încearcă să obțină asta de la orice ființă umană de care se apropie. Treptat și obsesiv, Pharaon o transformă pe Domino într-o statuie urcată pe un piedestal care nu i se cuvine și crede că prin mici gesturi ea va înțelege ce dorește și va părăsi relația pestilențială în care stă. De fapt, nu o vrea pentru el, pentru că de cînd a văzut acel vagin atacat de insecte, Pharaon nu mai poate concepe ideea de a se apropia de o femeie așa cum și-ar dori. Femeia este, acum, pentru el, doar un cadavru.

Crima ajunge, astfel, pe un plan secund. Dezinteresul acestui polițist ne duce cu mintea, fără să vrem, aproape de măcelarul lui Gaspar Noe, care renunță la luptă după multe încercări de revenire și după multe greșeli. Acceași tristețe și singurătate se pare că îl bîntuie și pe De Winter, care se abandonează într-un șir de întîmplări pe care nu le mai poate controla. În acest mediu în care toate se prăbușesc, de la economie pînă la clădiri, polițistul nu găsește nimic de care să se poată agăța și se scufundă o dată cu starea privitorului. Este greu de suportat această stare atît de intensă și greu de respirat acest aer pînă la ultima gură, dar cei care reușesc descoperă un paradis sinistru minunat. În care oamenii sînt într-o perpetuă căutare a sentimentelor și se complac în diverse situații limită, doar pentru a evita pierderea speranței. L’humanité este un drum mlăștinos, care se întrerupe des, cu iluzii bolnave, care ne conduce către o poftă nestăvilită de afecțiune.

Name: L’humanité
Director: Bruno Dumont
Year: 1999
Actors: Emmanuel Schotté, Séverine Caneele, Philippe Tullier
Awards: Best Actor, Best Actress, Grand Prize of the Jury – Cannes

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s