Blue Is the Warmest Color sau Fundul în artă

O fată cu obrajii roșii. O femeie cu părul albastru. O relație cu așternuturi albe: La vie d’Adèle – Chapitres 1 et 2.

Adèle nu este pregătită să o întîlnească pe Emma. Universul ei este prea îngust și prea întunecat pentru explozia ce va avea loc. Și cu toate astea se avîntă. Într-o lume a artei și a unei iubiri care se desfășoară firesc. Și se oprește la fel de firesc.

Pe scurt, Blue Is the Warmest Color este o poveste despre relația de dragoste dintre două lesbiene, despre relația lor cu lumea și despre relația lumii cu ele. Pînă aici totul este simplu. Un film care o urmărește pe Adele în toate colțurile vieții sale, de la prima ei experiență cu lumea în care o introduce Emma, pînă la ceea ce pare a fi ultima de acest gen. Ceea ce face acest film mai mult decît o peliculă despre două femei care încearcă să fie împreună este sporita atenție pentru detalii. Zeci de cadre reușesc să facă privitorul să tragă aer adînc în piept, sau să lase ochii în podea, sau să zîmbească complice.

Recunosc că am amînat cît am putut, pînă cînd nu m-a mai lăsat curiozitatea, vizionarea lui Adèle. Citisem destul voci care acuzau marele lui cîştig la Cannes şi care condamnau scenele lungi şi sexuale care nu au făcut altceva decît să mă foarte încînte. Poate că mi s-a dat mie ochiul cu ele sau poate că m-am învăţat (prost) să caut artă acolo unde nu este nimic. Dar nu am simţit nici lungimea cadrelor şi nici lipsa de pudoare a regizorului ca fiind ingrediente pentru un eşec pompos. Ba din contră, am fost teribil de încîntată să observ că nu se ascunde nici un detaliu, că tot ceea ce se petrece în viaţa fetelor colorate este redat cu sinceritate, fără nici un artificiu. Iar aici ţin să amintesc o scenă care m-a făcut să suspin de plăcere: Adèle se pregăteşte, după o petrecere, să se aşeze în pat lîngă Emma. Îşi prinde părul neglijent în vîrful capului, se dezbracă fără nici o urmă de eleganţă sau senzualitate şi se trînteşte pe aşternut natural, ca şi cum locul ei chiar ar fi acolo, iar noi am fi nişte intruşi care se uită pe gaura cheii.

Lejeritatea despre care vă tot vorbesc mă face să mă îndrăgostesc de acest film. Simplitatea lui mă face să îl tot descînt și să caut alte și alte scene de care să nu mă pot desprinde. Desigur că una dintre ele este cea în care fetele privesc un tablou de Sarkis Diranian (Le hammam), iar camera îngheață pentru cîteva secunde și continuă apoi mișcarea lentă prin încăperea plină de nuduri. Așa cum am mai văzut subliniat prin alte critici și recenzii, acest film mă convinge, cu mare plăcere, că Abdellatif Kechiche are o deosebită plăcere de a ilustra funduri. Să ne amintim de Vénus noire, unde personajul principal era pus să își miște coapsele și posteriorul, iar pentru bani privitorii erau lăsați să o atingă sau să ne gîndim la orientalul dans, languros și excitant, din La graine et le mulet. Și aici avem de-a face cu multe posterioare, analizate din toate unghiurile, în ața fel încît privitorului îi rămîne foarte puțină imaginație de pus la dospit. Desigur, cred cu tărie, că tocmai această detaliere exagerată și lipsă de perdea fac din film unul care merită atît de multă atenție și cuvinte. Cîteva voci spun că s-ar fi putut renunța la cîteva cadre semi-porno pentru a scurta pelicula și pentru a o face mai privibilă. Nici nu contest, nici nu apăr. Ci spun doar că uneori mă întreb dacă nu cumva intimitatea aceasta m-a făcut să îl includ pe lista celor musai de văzut.

Așadar, pe scurt, avem de-a face cu un film-experiență, una erotică și intimă, aproape la fel de deocheată ca L’inconnu du lac, dar mult mai puțin periculoasă și mult mai profundă. Un film care merită văzut și premiat.