Rubricuța lu’ Ancuța: The Scent of Green Papaya sau Sinestezia simțurilor

The_Scent_of_Green_Papaya-p1Vietman, anii 1950. Povestea e la la fel de dulce și timidă așa cum este și Mui, fetița-servitoare de 11-12 ani. Filmul începe în manieră lirică și foarte plăcut vizual, continuând astfel culegând mirosuri și instantanee macro pe un fundal de sunete crude, neprelucrate ale naturii: ale ploii, frunzelor, insectelor, păsărilor ba chiar și ale omului.

În timp ce-și îndeplinește sarcinile, Mui observă cu ochii săi curioși și ciulind urechile orice schimbare a peisajului paradoxal de monoton și fascinant în același timp. Mama o iubește ca pe fiica ce și-a pierdut-o de 7 ani. Tatăl este rupt de realitate iar bunica nu coboară de la etaj, rugându-se și jelindu-și soțul pierdut în tinerețe și nepoata la o vârstă fragedă. Băiatul cel mare e împărțit între lumea de afară și familie, cel mijlociu e mămos și atent, educat și intuitiv, iar cel mic o chinuie pe noua slujnică care face tot posibilul să învețe să fie eficientă.

Drama familiei e departe de a fi inexistentă, soțul obișnuind, din timp în timp, să plece cu toate economiile familiei și să cheltuie cu alte femei. Epuizând resursele, acesta se întoarce pentru a-și găsi fetița moartă și pentru a-și promite lui și familiei că nu va mai pleca niciodată. Dar oare? Și cum se va comporta soția care se chinuie să întrețină casa dar care-și iubește în același timp bărbatul?

10 ani mai târziu o regăsim pe Mui cu același zâmbet fascinant și copilăros pe buze, la fel de încântată de lacrima unui papaya proaspăt tăiat și de greierii săi din mica sa colivie. Se oprește să admire fiecare creație a naturii ca și cum ar păstra o fotografie mentală a fiecăreia, alături de sunetele pure ce le însoțesc. Că e un bob din pântecele unui fruct, că e un acord de pian sau o broscuță, aceasta le acceptă și le iubește.

Atuul filmului este această expresivitate vizuală, auditivă, (pe care, din păcate, nu o putem simți), olfactivă și tactilă, ansamblul acestora formând un tablou viu ce încearcă a fi încadrat în peisajul tipic vietnamez al casei. Totul e autentic, totul e încântător de simplu în complexitatea sa.

Filmul realizat în anul 1993 a câștigate premiul Camera d’Or pentru un regizor debutant, urmat de premiul francez Cesar și o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin. Eu una îl consider un must-see la categoria filmelor picturale, care transmit, evidențiază și dau de înțeles o stare de bine în pofida necazurilor, în care se pot vedea frânturi de viață și de cultură, fără a fi active.

Departe de mine a face o comparație avizată, filmul îmi amintește de frumusețea de film iranian The Color of Paradise (1999) a lui MajidMajidi, film în care tot ceea ce noi vedem și e frumos, colorat și cu forme nebănuit de perfecte, copilul orb observă cu ajutorul atingerii, mirosului și auzului. De asemenea o nestemată ce creează un tablou al unui paradis verde pătat de alte zeci de culori, o recomand cu drag pentru a vedea, a trăi, a vă încânta.

1616604_354120124729934_673797565_n1060683_354120128063267_264918060_n

Name: The Scent of Green Papaya/ Mùi du duxanh
Director: Tran Anh Hung
Year: 1993
Actors: Tran Nu Yên-Khê, Man San Lu, ThiLoc Truong
Awards:Sutherland Trophy of British Film Institute Awards, Golden Camera and Award of the Youth at Cannes Film Festival, César/ Best First Work at César Awards, France, nomination for Best Foreign Language Film – American Academy Awards

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s