À perdre la raison sau Despre oameni și alți demoni

1009390_fr_a_perdre_la_raison_1336728220636O familie adoptivă. Un binefăcător abuziv. O libertate sugrumată. Un film absolut perfect: À perdre la raison.

Mounir și Murielle nu își doresc prea multe de la viață. Vor să se căsătorească, să se complacă într-o rutină călduță și moale și să nu se împiedice de lipsuri prea mari. Dar în atingerea acestui vis unul trebuie să îl sacrifice pe celălalt.
Un film ca un duș cu apă rece ca gheața. À perdre la raison este acea imagine pe care o surprindem pe gaura cheii, cînd căutăm defecte în viața aparent perfectă a celor care ne înconjoară. Pe Mounir și Murielle îi vedem într-o poveste de dragoste frumoasă și simplă, intoxicați cu propria tinerețe, îi urmărim într-o călătorie care începe efemer și se termină tăios și ajungem, într-un final, să îi compătimim. Viermele care atacă acest miez dulce și pur este tocmai bunătatea, care vine în viața lor prin persoana lui André Pinget, un doctor care le oferă totul în schimbul libertății. Duplicitatea acestui personaj este extrem de intrigantă și funcționează ca un clei pentru privitor, pentru că la prima sa înfățișare ni se pare definiția norocului. Îi ajută pe cei doi, le oferă un cămin, devine acea familie de care tinerii au nevoie și pe ascuns îi otrăvește cu bunătatea lui. Mounir devine un bărbat veșnic îndatorat, iar Murielle o femeie captivă în propria căsnicie, din care va scăpa printr-un gest disperat.O foarte frumoasă încastrare a unei idei sensibile, greu de pătruns și greu de gustat. Asta reușește regizorul Joachim Lafosse prin micul său film care debutează greoi, dar sfîrșește minunat. Cu o atingere de capodoperă, À perdre la raison se asemănă în cîteva idei cu lăudatul nostru După Dealuri. Simulacrul este același, o familie fals adoptivă, care încolțește și posedă, care naște obligații și răpește drepturi, cu o căpetenie puternică, ce ține în brațe binele și răul. O scenă fabuloasă m-a trimis cu gîndul la atmosfera pe care a creat-o filmul românesc: acea clipă a revederii pe aeroport, în care Murielle strigă din privire că are nevoie de o evadare, că cei cinci copii o sufocă, iar că binefăcătorul lor André este, de fapt, un demon. Tensiunea, însă, este mult mai apăsătoare, mult mai intensă, ca o coardă pe care o întindem știind foarte bine că va ceda. Prin subtilitatea gesturilor și prin firul narativ firesc se naște nota unică a acestui film, o sfîntă treime decăzută, controlată de un Dumnezeu tiran, care își umple golurile cu viețile oamenilor simpli. Desigur că nu putem vorbi despre această culme extrem de înaltă pe care urc filmul în absența laudelor care trebuie aduse jocului actoricesc. Nu se putea o alegere mai bună decît cuplul Niels Arestrup (André) – Émilie Dequenne (Murielle), o antiteză perfectă, aproape ușor de comparat cu o lamă ascuțită și o apă lină, o aleger pe care regizorul o explorează și o lasă să înflorească, lăsînd o senzație de lejeritate acțiunii.
Pe scurt, avem de-a face cu un exercițiu cinefil simplu, extrem de greu de povestit în cuvinte mici. À perdre la raison este definiția manipulării ca artă și a limitelor ființei umane, un film pe care vi-l recomand încă zece ani de acum încolo.
Name: À perdre la raison
Director: Joachim Lafosse
Year: 2012
Actors: Niels Arestrup, Tahar Rahim, Émilie Dequenne
Awards: Un Certain Regard

One thought on “À perdre la raison sau Despre oameni și alți demoni

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s