Intouchables sau Din sinceritate

120X160 INTOUCHABLES ok.inddDouă lumi. Doi oameni. Aceeași poveste spusă în zeci de feluri: Intouchables.

Philippe are nevoie de un asistent pentru fiecare mișcare. Și ar dori pe cineva ca el, cu orientare către artele frumoase, un tip cu maniere, care să fie la cheremul lui și care să fie un monument de răbdare. De angajat, însă, îl angajează pe Driss, un băiat care caută să se scuture de pătura de jos prin furtișaguri și minciuni, un anti-clasic și un răzvrătit prin definiție.
Ca în multele povești de acest gen, polii ajung să conviețuiască într-o armonie de netulburat și să urnească în noi sentimente nobile. Pînă aici, fără nici o supărare, nimic deosebit. Am văzut aceeași tratație în zeci de filme, începînd cu cele vechi ce ilustrează Crăciunul într-o manieră angelico-salvatoare, pînă la cele mai noi care îmbracă poveștile de incluziune socială în fel și fel de cadre premiate. Parcă cu greu l-am deschis pe acesta, în atari condiții, cu atît mai mult cu cît ochiul este ușor supra saturat de personaje paraplegice, de cînd a admirat Mar adentro și Le Scaphandre et le papillon. Dar, mare să îmi fie mirarea la vederea unui nivel ușor de transpus în propria persoană. Plin de optimism și toate leacurile bănuite, Intouchables suferă, și bine face, de o sinceritate exemplară.
De cînd apare Driss în peisaj realizăm că vom asista la o unificare pe viață și pe moarte, forțată pe alocuri și ghidată clar pentru a smulge un oftat profund și un zîmbet în final. Ceea ce nu știm, însă, este că acest Driss este o reflexie a propriilor opinii. Iar scena care traduce acestă armă frumos folosită de regizor este aceea în care băiatul stă în fața unui tablou “extrem de valoros”  și își spune cu lejeritate (spune tuturor, de fapt) că și el poate face așa ceva. Și, pentru a-i demonstra lui Philippe că el acționează după ceea ce vorbește, ia pensula în mînă și transformă o pînză într-o minciună scumpă.
Frumusețea și, hai să îi spunem, unicitatea (deși…) stă în acest schimb de realități, din care ambele personaje ies cîștigate. De neglijat nu este nici umorul, care, să recunoaștem, este de o sensibilă calitate. Mica atingere de picanterie din persoana lui Driss aduce un mare plus acestui teren arat de multe ori. Dialogul este unul spumos și amuzant, care revigorează și potolește latura previzibilă a filmului iar muzica plusează și delimitează frumos cele două realități. Pe scurt, însă, avem de-a face cu un film de duminică, o poveste frumoasă și atît, pentru cei care se află în căutare de o gură plină de optimism, un pahar de oftat și un strop de realitate.
Name: Intouchables
Directors: Olivier Nakache, Eric Toledano
Year: 2011
Actors: François Cluzet, Omar Sy, Anne Le Ny
Awards: César, Audience Award – European Film Award

One thought on “Intouchables sau Din sinceritate

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s