După dealuri sau De la Haneke, la Mungiu

Două femei. Două temeri. Două lupte. Un film ca un dangăt de clopot: După dealuri.

În lumea Voichiței oamenii se împart în mîntuiți și pustiiți. Iar golul se umple cu dragostea de Dumnezeu și tote cele omenești se strîng sub batic și se împleteșt în păr. La ceas de seară, cînd se sting toate lumînările în mănăstire, Voichița le desface și le lasă să o mai băntuie o dată înainte să adoarmă chinuită de atîta liniște. De cînd a rămas singură și și-a găsit culcuș la mănăstirea Dealul Nou, fata a căpătat o paloare de mort și o frică de viață, încercînd din răsputeri să intre în familia adoptivă curată și vrednică. Iar ca să facă asta trebuie să se rupă de ultimul om care se ține de ea ca măseaua de gingie. De buna prietenă Alina, pe care o rezecă și o forțeză să înțeleagă că între ele nu mai există ce era odată. Pentru că acum Voichița aparține Domnului, iar oricine îndrăznește să se așeze între ei trebuie să moară.

O capodoperă. Cu frînturi care duc cu gîndul la Izgnanie, Hadewijch, Seul contre tous, Ordet, Dogville, Das Weisse Band și chiar la misterioasa Călăuză, După dealuri este de o minunată însumare de personaje, peisaje, acțiuni, voci și gesturi. Toate, contopite și topite într-o singură cauză, care naște efecte devastatoare: temerea de a rămîne singur.

Alina vine la Voichița ca un soldat de pe front în brațele mamei, îmbătrînită, obosită, o umbră care caută să se întrupeze și să revină la vechea formă. Tragedia ei începe încă din gară, de cînd o privește lung pe prietena ei cea mai bună, pe care nu o mai recunoaște în straie negre, lungi, cu capul aplecat, cu mîinile ascunse și fără lacrimi de bucurie. Ajunsă la locul în care Voichița își duce zilele, Alina începe să simtă singurătate de care se teme atît de mult. Voichița are acum oameni cărora le spune familie, un tată și o mamă, fete pe care le strigă surori, și un Domn de care ascultă neîncetat. Iar străina venită de departe nu mai are loc în acest tablou perfect, dar poate fi primită doar dacă începe să smulgă din suflet, minte și carne și să arunce la cîini. Încet,  planul Alinei de a o lua pe Voichița și de a pleca cu ea în Germania se năruie și cade peste ea.

Cu o frumoasă trimitere la Dogville (cu siguranță născocită de mintea mea cinefilă obosită) în momentele în care Alina se abandonează în mîinile nebuniei și a luptei oarbe cu vid gros privitorul se simte acaparat de acțiune, sufocat aproape de țipete, se încăpățînează să arunce acuze. Poate că purtarea Alinei este urîtă și demonică, așa cum transpare ea, dar are aceeași rădăcină ca purtarea lui Grace, care vine într-un loc nou, plină de speranța de a nu fi lăsată singură. Iar în timp scurt, oamenii se dovedesc a fi cruzi și joacă pentru ea un rol greu de înțeles, acela de judecător și călău. Pentru păcatele ei și pentru îndrăzneala de a se teme de singurătate, această familie binevoitoare și plină de grijă o răstignește și o leagă cu lanțuri. Vindecarea nu este o opțiune, ci o soluție salvatoare, care trebuie aplicată cu forța, pentru mîntuirea sufletului și liniștirea ființei care se stinge de temeri.

Într-un cadru perfect, ca cel din Hadewijch a lui Dumont, pe cîmpii arse și întinse, după două coline largi, se ascunde o stare care cu greu se poate ghici. În mănăstirea din care răzbat uneori sunete de clopote și glasuri subțiri care înalță rugăciuni, o femeie stă închisă între patru pereți de sticlă și se pregătește să îl primească pe Dumnezeu pentru totdeauna. Iubirea despre care aflăm din Izgnanie este, aici, pe cale să se piardă din pricina unui intrus. În fond, avem de-a face tot cu o temere, aceea a măciuțelor de a pierde ocrotirea, o profundă temere de rău, pe care o citim din scenele în care le vedem doborîte de mici semne negre.

Voichița îi vorbește Alinei atît de mult despre această iubire de Dumnezeu pe care a învățat-o de la surori, încît o întoarce pe dos și o face să se răzbune pe cele sfinte pentru ceea ce au făcut din prietena ei. Căci aici cele sfinte își întorc fața cea urîtă cînd le arăți spatele și te privesc pe sub gene la masă, așteptînd să calci greșit. La fel ca în Das Weisse Band elementele care descriu puritatea și inocența sînt cele de temut, cele care aruncă piatra crezînd că binele va fi înfăptuit prin ele. Este poate una dintre cele mai pline de subînțeles scene aceea în care Alina se așază la masă și este întîmpinată de fețele calde ale măcuițelor pentru o clipă, iar în următoarea, în care se întoarce cu spatele la ele căutînd-o cu disperare pe Voichița, ochii se îngustează, privirea li se întunecă, bărbiile se ascut și candoarea dispare.

Iar Alina caută să o scape de această falsă familie, care le va părăsi cînd nu vor urma poruncile tatălui. Ca și în Ordet, există o continuă speranță pentru “înviere”, cu un final tragic, de această dată. Cu toții așteaptă ca Alina să își revină din momentele de tulburare și să o apuce pe calea cea dreaptă. Prin căința și sacrificiul propriu toate măicuțele cred că o vor aduce înapoi, dar nu fac altceva decît să se scufunde într-un păcat capital.

Problema se naște, de fapt, atunci cînd nimeni nu înțelege de unde pornește această răzvrătire, acest comportament mînios. Doar Alina știe prea bine de ce refuză să se supună rugăciunilor și să se alăture binelui: pentru că singurătatea, așa cum o privește ea, este echivalentă cu moartea. Din clipa în care Voichița îi spune că între ele nu mai este ceea ce a fost, pentru că ea a apucat o cale îngustă și rigidă, fata pornește o luptă împotriva tuturor. La fel cum face și măcelarul în Seul contre tous, ea se va zbate o vreme îndelungată ca să obțină ceea ce dorește, dar mai apoi, cînd înțelege către ce va duce această mîntuire, renunță și așteaptă.

Toate aceste elemente care se regăsesc și în alte filme geniale nu fac altceva decît sublinieze și să evidențieze vocea unică a regizorului român. Ca o privire indiscretă în mijlocul unei relații intime între două femei (la fel ca în 4,3,2), filmul După dealuri este acel martor obiectiv care relatează un fir de întîmplări groaznice. Cumva, greu de explicat în cuvinte, Mungiu reușește să surprindă cele mai frumoase tablouri cinematografice, care puse unele lîngă altele redau fidel un parcurs tragic al unei prietenii sortite pieirii. Iar, în final, ne ajută să deducem, dacă dorim, că singurul vinovat pentru toate acestea este natura umană, cu toate defectele ei.

Name: După dealuri/Beyond Hills
Director: Cristian Mingiu
Year: 2012
Actors: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuta
Awards: Best Actresses and Best Screenplay at Cannes

13 thoughts on “După dealuri sau De la Haneke, la Mungiu

  1. In primul rand lasa-ma sa zic asta: Mama cat ai scris! Cred ca e prima data cand scrii asa de mult, nu ?
    Intr-adevar e genial filmul, tot respectul pt Mungiu😀

    1. am mai scris la Haneke tot asa ca dezlegata :)) te-am avertizat ca e lung textul, dar nu m-am putut limita. da, i-a iesit si de data asta lui Mungiu, sa vedem de acum…

      1. nu ai dezvaluit prea multe doar mi-ai starnit si mai tare curiozitatea🙂. sunt sigura ca este si in cinema in romania sper doar sa mai fie si cand ma intorc eu….

  2. Adriana, si pentru mine a fost o surpriza (placuta, cum altfel) sa observ lungimea cronicii. De altfel, ai scris ffff frumos. Sincere felicitari. Se simte ca ti-a placut si nu oricum. Sper sa ajung si eu curand la cinema pentru ca din ce mai citesc, laudele nu contenesc. Mungiu chiar e licarul de speranta de care aveam nevoie noi cinefilii iubitori de cinema romanesc? Am citit de doua ori recenzia pentru ca-mi place cum ai legat cuvintele de ideile care ti le-a lasat filmul. Foarte mult imi plac asocierile cu alte filme:) Bravo!!

  3. Congrats pentru aceasta cronica, almost exhaustiva. Intr-adevar, pentru un asemenea film este bine sa te documentezi si inainte dar si dupa vizionare, evident cu concluziile de rigoare. Sunt salutare trimiterile tale catre alte mari capodopere cinematografice si aici pot spune ca mi-ai creat o mare curiozitate si, evident, voi incerca, in timpul vizionarii, sa le identific. Keep on!

  4. Şi eu sunt nerăbdător să-l văd, însă va mai dura puţin, pentru că, din păcate, în oraşul meu nu este distribuit în cinema.😦

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s