Idioterne sau A fi idiot este un lux

Evadarea în adevăratul sens al cuvîntului. Goana de societate, de tot ceea ce înseamnă civilizație și modernitate. Este un concept greu de imaginat în zilele noastre, dar nu imposibil, după cum demonstrează Lars von Trier în preaminunatul său film Idioterne (Dogme 2). Un film ușor de însumat în căteva cuvinte, dar greu de digerat din multe puncte de vedere.

Povestea este a unui grup de tineri nonconformiști care refuză să se lase acaparați de cotidian și se refugiază în… idioțenie, la propriu. Se retrag într-o casă, în timpul lor liber, și se comportă de parcă ar fi imbecili, luându-și rolul foarte în serios. Acesta ar fi un prim element șoc: refugierea într-o viață paralelă, în care, contrar așteptărilor (lumile paralele pe care le creăm sunt în general mai bune decît cele pe care le avem) oamenii devin idioți, incapabili de raționare și brutali. Al doilea element șoc este motivul pentru care acești tineri pe care îi vedem într-o primă fază normali, chiar bine situați în lume ajung să recurgă la această metodă inedită: revolta împotriva societății, care, după părerea lor, nu mai cultivă calitatea, o lume modernă care înaintează și promovează omul-robot, care nu mai are voie să se exprime liber și mai ales autentic.

Și bineînțeles, ca în toate filmele lui Lars von Trier, ne putem lăsa (seduși) șocați și de jocul actoricesc, filmul fiind presărat cu multe imagini brutale, una cheie fiind chiar o orgie care are loc între toți membrii grupării de idioți, care ne ajută să înțelegem cît de aproape vor personajele să ajungă de țelul lor: încălcarea tuturor limitelor. Rămîne de văzut (cine are răbdare pînă la final) cît de mult “durează” un idiot.

Nume: Idioterne
Regie: Lars von Trier
An: 1998