El laberinto del fauno sau Povestea psihozei

Și pentru că astăzi am avut o dispoziție de copil închis în casă m-am gîndit să caut, prin calculator, la finalul zilei, ceva nu foarte greu de digerat, dar nici prea ușor, care să-mi placă din primele minute, ceva în dulcele stil clasic european, un pic tenebros, nicidecum înspăimîntător. O rețetă cam greu de rezolvat cu amalgamul de ingrediente asiatice și franțuzești, care zac pe la mine prin folderele cu filme. Totuși, cu chiu cu vai, am dat peste salvarea mea ascunsă într-un colț în care nu am mai intrat de cînd am vrut să mă uit și eu la Războiul Stelelor (și nu am mai apucat): El laberinto del fauno (Labirintul lui Pan).

Un film, puțin spus, frumos. Aș spune chiar cu o notă de delicatețe și fragilitate. Dar trebuie să recunosc că mie nu mi-a plăcut cel  mai mult sursa de inocență a filmului, fetița care fuge de realitatea, fără întoarcere, într-o lume fantastică. Nu, mie mi-au plăcut “demonii” din labirint. Poate am privit povestea ușor greșit, pe lîngă ceea ce se vede cu ochiul liber, fața lugubră a periodei de după război șamd. am (vrut să vad) văzut și partea psihotică a firii umane. Omul care fuge de realitate tot în sine, unde sălăjluiesc lucruri mult mai rele decît cele evidente, pe care le scoatem la suprafață ca să ne protejăm. Așa am înteles eu povestea lui Pan, straja neagră din labirint. Un demon care nu te mai lasă să ieși din propria minte și care te ajută să aluneci tot mai departe, fără să te mai poți întoarce.

Dar mai aproape decît ce vrea fiecare să înțeleagă din acest film este imaginea. Una impecabilă, cu actori expresivi, aleși cu mult cap (mai ales fetița care simulează foarte bine pierderea inocenței), cu planuri care nu amețesc privitorul și cu indicii care pun rotițele creierului în mișcare. Nici decorul (care din ce am mai citit am înțeles că a fost 100% construit artificial) nu poate fi criticat cu nimic, dar ce este în mintea mea cu totul de lăudat sunt personajele fantastice: un omuleț lung, transfigurat, care-și ține ochii în palmă (un personaj care m-a făcut să ajung la teoria lansată mai sus), care poate vedea doar ce vrea și care prinde viață doar cînd vede, faunul care aparent nu vrea decît să o ghideze pe fetiță în multele sale încercări.

Pe scurt, El laberinto del fauno este un basm real, atipic, în care toate personajele au și o altă față, o poveste care trebuie privită cu alți ochi (poate cu cei din palmă).

Nume: El laberinto del fauno
An: 2006
Regie: Guillermo del Toro

2 thoughts on “El laberinto del fauno sau Povestea psihozei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s