Oraşul care înghite prunci

Pe mine oraşul ăsta mă sperie. Îmi adînceşte încet paranoia cea de toate zilele. Parcă mi se deşiră spinarea pe străzile înecate de întuneric. Lumina nu intră pe ferestrele astea murdare de praf mai niciodată. Mi se chirceşte dorul de casă sub gene şi dă să iasă afară. Îl înghit în sec de fiecare dată cînd văd cum mă cuprinde. E prea departe locşorul ăla de care mă leagă cîţiva oameni. S-au dus şi ei prin alte oraşe, că să-şi alunge soarta. La întoarcerea în locul de baştină nu mai găsesc nimic. S-au prefăcut toate în războie grele de numai cîteva luni.

Pe mine mă apucă spaima să văd că nu-mi găsesc locul nicăieri. Oraşul ăsta pe care l-am urît de cînd i-am zărit marmura lucioasă e ca un hotel. Nimeni nu vrea să rămînă aici. Dar nici n-ar pleca unde-ar vedea cu ochii. Şi-au tras oamenii, cîte unul, obloanele peste priviri. Se rup şi pleacă în altă parte, că caute ceva. Îi mînă nişte duhuri rele înapoi. Vin cu feţele mai cenuşii. Pe noi, oraşul ăsta ne înghite cu tot cu întuneric.

3 thoughts on “Oraşul care înghite prunci

  1. Simtim ceea ce suntem. Pe mine m-a inghitit imaginea din bara. De acolo vine si starea ta. Putin cer, putina plimbare si (scuza-ma), mai putina dezgolire.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s