Amnezia nerecunoscătorului

E ciudată aşteptarea asta pentru nimic. Să stai aşa mereu ca pe ace şi să aştepţi să se dezlănţuie catastrofa. Seamănă zilele atît de tare unele cu altele şi aproape te convingi că războiul a fugit din lume. De-ar începe odată să tune şi să fulgere să ţi se strîngă toţi norii deasupra capului, numai să se întîmple ceva. Se duc oamenii de lîngă tine în toate părţile şi-ţi rămîn orele mereu senine. Te apasă un soi de singurătate mîrşavă, care-şi arată colţii cînd eşti printre cunoscuţi. Îţi alungă bucuriile unele după altele şi te împrăştie în sute de direcţii. Rămîi mereu cu aşteptarea. Poate s-o ivi cineva la mal să te salveze, să arunce un colac. Dar ţie, se pare, îţi place înecul. Înaintezi în apă pînă ce îţi intră sarea ochi şi te ustură gîndurile. Ultima suflare o tragi tot la mal, descurajat. Ţi se dezlipeşte umbra de pe spinare şi o ia la fugă. Îi place cîteodată să te lase aşa, singur. Pleacă să caute catastrofa, să ţi-o aducă pe tavă. Iar atunci cînd o găseşte şi ţi-o întinde sub ochi nu o mai recunoşti. Catastrofa ta s-a înecat prea devreme. Nici să-i plîngi de milă nu mai poţi. Ştii că de mîine o să vină altă aşteptare pe care a doua zi n-o s-o mai recunoşti.