Naivitatea naşte idealuri

Ne apucăm cumva, din prea multă încredere, să ne construim ţeluri. Ajung să ne fie bune numai că gustăm eşecul. Dar miza o împingem pînă ce ne julim genunchii, implorînd pe unii sau pe alţii să ne dea crezare. Încrederea cu care plecăm de acasă, care ne face pumnul să bată într-o poartă care ascunde piscul nostru se rupe în bucăţi. Ni le strîngem de fiecare dată în aceeaşi minte dezorientată. Scuturăm uşor din cap şi spunem că a doua zi va ieşi altcineva în cerdac, cu un zîmbet fals, măcar. Dar mîna care ne-a împins afară devine din ce în ce mai grea şi ne apasă pe braţe atunci cînd ne chinuim să ne ridicăm. Fugim de frică să nu ne sugrume. Uităm să ne mai adunăm rămăşiţele de pe trotuar şi le lăsăm să zacă. Dar are cineva grija să le măture, să nu se împiedice vreun necunoscut de ele. Nici măcar noi nu le mai vrem. Nu ne mai folosesc la nimic. Eşecul are un gust aparte, cu care ne invăţăm treptat. Mai, mai că începe să ne fie indiferent. De construit alte idealuri nu mai putem. Ne este frică şi pe bună dreptate. Se găseşte mereu cineva care să ne spună în glumă că nu mai e loc de noi. Printre lemnele gardului care ne ţine departe de vîrful nostru se văd numai rînjete. Ce care au reuşit să intre şi-au pus ura să le stea de pază, nu cumva să ne apropiem. Am putea rupe cu uşurinţa gardul, dar ceva ne şopteşte de pe umăr că nu-i vremea noastră. Suntem sortiţi aşteptării. Ne uităm în gol şi ne ţinem mîinile la piept. Ne facem mai mici decît credeam şi ne alungăm curajul. Epocile în care ne mîna ceva de la spate să deschidem toate uşile cu o singură cheie ne sînt prea departe. Cei care ne-au trîntit zăvoarele peste degete ne-au învăţat să stăm la locul nostru. Treptat, ne-au demonstrat că sîntem un surplus.