Mitul ruperii de glie

Independenţa ne-o clădim ca pe o cetate în care numai noi dăm ordine. Odată ce facem paşii siguri de sub mîna „stăpînului” începem să ne cărăm pietrele de rîu în spate. Temelia o ridicăm greu, cu frică să nu se surpe. Îi clădim zidul de apărare cu vorbe grele aruncate fostului „stăpîn”, nu cumva să-i bîntuie vreun gînd minţile să ne calce pragul. Şi el ne ascultă, întorcîndu-se nepăsător de la noua noastră existenţă. Dar ochii şi-i ţine aţintiţi asupra fiecărui gest, aşteptînd să lăsăm capul în jos cînd dăm de greu. Atunci se preschimbă în salvator, ne întinde o mînă plină de spini, pe care nu-i vedem decît prea tîrziu. Începe să ia cîte o bucată mică de la baza libertăţii noastre, aşteptînd să ne clătinăm. Lasoul îl scoate din buzunar şi îl roteşte uşor deasupra capetelor noastre care nu se mai pot ridica. Pasul greşit pe care l-am făcut îl simţim din ce în ce mai greu. E de ajuns să spună din nou „eu aşa cred că e bine, tu faci cum crezi”, ca să-i dăm dreptate oarbă, să ne închidem credinţele şi să le înlocuim cu cele impuse discret. Vorbele ce ne ies din gură nu mai sînt ale noastre, legile pe care le-am scris în cetatea ridicată cu greu se şterg într-o singură secundă. Ne rămîne numai să zîmbim a supunere, să ne minţim că încă mai avem frînele sub picioare. Dar atunci cînd vom vrea să le apăsăm pînă la podea „stăpînul” îşi va scuipa din nou autoritatea. Din temelia noastră surpată nu vom mai putea construi o altă cetate, iar ca să ne cărăm din nou pietre în spinare nu mai putem. Forţa ni s-a topit pe picioare odată cu ajutorul pe care l-am acceptat. Independeţa ne rămînem inaccesibilă, un mit care ni s-a distrus sub ochi. Praful rămas ne orbeşte existenţa şi renunţăm tacit la lupta pentru libertate. Strînsoare lasoului începe să nu mai doară şi temelia pare că n-a existat niciodată. Numai imaginea „stăpînului” ne aduce aminte cîteodată de independenţa rîvnită. Dar mesajul i l-am înţeles şi acceptat: libertatea noastră e închipuire dulce.

Credincioasele sapă groapa curvelor

Odată intrat în gura satului, greu mai ieşi. Numai ce vezi babele că se strîng cîte două, prin autocare, în drum spre tîrg, şi te toacă pînă ce nu mai pot. Iar de te-au văzut ele vreodată că stai de vorbă cu alt om decît soţul tău au ce bîrfi pînă ce mori. Şi nici atunci nu-ţi dau pace şi te fac să sughiţi şi la doi metri sub pămînt. Iar pe curve, credincioasele se roagă să le ia dracu’.

-(intrînd cu plasele în autocar)Da ce faci vecinuţă?
-(vecina, mirosind puternic a ţuică)Ei, ce fac…Mă duc în cur, la mama dracului.
-Ai auzit fa? În sat…O murit barbatu’ lu’ Niculina.
-(îşi face cruce)Ptiu, ferească Domnu’! Da ce avea fa?
-Nimica, tu, era om sănătos. Ea l-o omorît, îţi spun eu. L-o amărît toată viaţa.
-Da, da ştiu. Se ducea de nebună pe islaz cu vaca chipurile…
-Ei pe islaz, se ducea la frizerie la Ghiţă. Mare curvărie…Asta l-o omorît.
-Da’ el avea ceva la ficat sau plămîni, nu?
-Nu avea nimica tu. Curva ‘ceea de nevastă-sa l-o îngropat. Şi să vezi cum se tăvălea pe jos lîngă coşciug. Vai, vai, ziceai că-i sfîntă.
-Da, da, îi rîdeau ochii pe sub batic.
-(sărută cruciuliţa de la gît)Ptiu, să o înghită şi pe ea pămîntu’ de păcătoasă. Să-i dea Dumnezeu numa’ rele.
-Da şi copchila aia de o are cu el. Eu nu cred că-i a lui. N-ai văzut ce blondă-i? de unde atîta blond? Ei îs bruneţi amîndoi.
-Costel de la piaţa mare îi blond tot. Îi a lui. Curvă mare şi fata ‘ceaa, să mă ferească Dumnezeu de aşa copii.
-Păi da, deh, aduce a maică-sa. Lasă că acuma o rămas numa’ ele două, să aducă bărbaţi în casă, să facă bani.
-Ai văzut că şi-o vopsit pe afară casa? De unde bani? De sub fuste, îţi spun eu.
-Da să vezi ce praznic i-o făcut. Ce sarmale, cîtă băutură, aduse de la oraş, de la fică-sa.
-Ei de la oraş, s-o fi dus cu vreun om prin sat şi nu i-a dat bani, i-a dat sarmale.
-Să le ia dracu pe amîndouă, eu îs femeie credincioasă şi curată.
-(se pregăteşte să coboare)Aşa, să le ia mama naibii de curve.

Vouă să vă dea sănătate, să aibă cine trimite curvele pe lumea ailaltă.

Educaţia, un căcat servit cu forţa

Cei care ne dau sfaturi se transformă treptat în dictatori. Vor cu ideile lor să ne facă oameni educaţi, fără pic de nesimţire, mereu iubitori de aproape şi veşnic surîzători. Dacă ar putea, ar face din noi un alt om, care să se asemene cu ei. Să le fie oglinda educaţiei primită ca la pension, să nu sfărîme atunci cînd scăpăm un rîgîit involuntar la un festin pompos. Nu au respect pentru ideile noastre, pentru ce ne place să facem şi ne învaţă ei cum să ne comportâm în lume. Asta pentru că mereu ştiu mai bine decît noi, sînt mai trecuţi prin viaţă, au văzut mai multe. Sîntem gîndaci de bucătărie pe care trebuie să-i transforme în fluturi. Dar, de cele mai multe ori, „sfaturile” lor trec pe lîngă noi şi sapă adînc o ură, pe care, din politeţe, nu le-o putem arunca între ochi. Ni se zice des că „nesimţirea” cruntă de care dăm dovadă atunci cînd ne permitem să deschidem gura o să facă nişte rataţi în viaţă şi auzim de mici cum nu avem voie, practic, să facem nimic. „Nu te mai uita aşa, nu te mai da deşteaptă, nu mai vorbi cu gura plină, nu mai rîde tare, nu te da mare, nu mai fi rea, nu mai drăcui, nu mai sta cu prietenii tăi, nu mai ai ce face aici.” Rigorile societăţii de care sîntem avertizaţi încă de la primul scîncet ne fac treptat să ne temem de lume. Apărem în faţa oamenilor nişte fanfaroni care îşi controlează fiecare gest, fiecare muşchi al feţei, nu cumva să ne supărăm „sfătuitorii”. De mulţumit, nu reuşim niciodată. Standardele la care trebuie să ne ridicăm în ochii lor sînt pe zi ce trece mai înalte, iar noi nu le vom atinge niciodată. Ne dezbrăcăm cu teamă de educaţie cînd rămînem singuri şi putem căsca fără să ducem mîna la gură, chiar şi atunci uitîndu-ne în spate, nu cumva să pîndească cineva pe fereastră să zică „ce needucat”. Oare chiar cred aceia că fără ei am fi nişte sălbatici care s-ar arunca în oala cu supă, că ne-am scărpina în fund de faţă cu lumea, că am înjura pe oricine ar veni să ne spună o vorbă bună? Ei nu se gîndesc de două ori cînd ne critică gesturile, ne arată cu degetul, ne scuipă sfaturile lor pe pantofii perfect lustruiţi, cu vocea lor calmă şi gravă. Ne instruiesc atît de priceput, încît atunci cînd vom vrea să le urlăm la tîmplă că ne-a ajuns ne vom retrage mai tare în carapace. Educaţia vîndută de ei nu ne dă voie să ridicăm tonul, să ieşim în evidenţă.

Faţa care te muşcă de fund

Ei sînt ăia care poartă masca prieteniei mai bine ca oricine. Îi cunoşti la masă, într-un bar sau de la “cineva” care îi crede “nişte oameni foarte faini”. Atenţia ţi-o captează uşor, crezi că le devii bun amic într-un timp foarte scurt. Se desfăşoara în faţa ta ca cei mai buni ascultători, umeri pe care să-ţi laşi ofurile. Dar pe sub haina pe care o scutură de fiecare dată cînd le adresezi cîte un reproş se ascunde faţa superiorităţii. După ceva vreme ofurile tale devin ghimpi care le stau în coastă, reuşitele de care vrei să te bucuri fără inhibiţii în faţa lor se transformă în holera care le bate la uşă. Pentru ei eşti un prost cu idei mediocre. Nu străluceşti, n-ai dreptul la cunoaştere. Trebuie să rămîi un limitat, ca să aibă cine le spori încrederea în ei. Dacă îndrăzneşti să fii mai bun, atunci îţi surpă temelia pe care şi aşa vroiai de mult să o refaci. Te privesc cum te duci în jos şi savurează fiecare moment, atunci cînd, ca un prost, vii să le spui tot lor ce uragan îţi mătură stima de sine. Au triumfat, ţi-au arătat că sînt o specie mai evoluată decît tine. Se uită pe sub gene cînd le recunoşti rangul şi continuă să ţi-l vîndă sub masca amiciţiei. De săturat, niciodată. Gramajul lor de superioritate e atît de mare încît dacă nu ţi-ar injecta şi ţie o doză constantă s-ar otrăvi cu ea.

Curvele lui Ceauşescu şi pipotele lui Băsescu

De cum a dat căldura, populaţia trecută de 60 de ani se pare că s-a adunat toată în grădina botanică. Nu joacă table, nu se plimbă. Stau ca legumele pe bănci şi pun la cale următoarea lovitură de stat pe care o să o dea Băsescu. Dar cum politica devine plicitisitoare la un moment dat şi aventurile de prin războaie şi le-au spus de sute de ori pînă acum încep a deveni nostalgici. Ei încă duc dorul femeilor cochete de dinainte de ‘89.

- (Moş Costel) Măi Bicule, mai ştii melodia aia „şi-avea un picior, tare uşor…”?
- (Bicu îl completează) „şi o botină, din cea mai fină”. Ehe, ce femei erau odată.
- Eh, vremuri bune. Ce picioruşe, ce piept frumos. Acuma toate au în ele lichide de alea. Zici că-s pipote, smocăite în cap.
- A de alea de se umflă prin toate părţile. Da’ acuma le place să le-o vadă toţi, cică se cheamă studente.
- Ei, na. Că de parcă atuncea nu erau şi curve. Să nu exagerăm.
- (Bicu, oftînd) Marilena mea…de la Dorohoi. Ce-ţi făcea aia…nu-ţi face nici una acuma.
- Ce Marilena ta? Curva aia…trecea tot oraşu’ prin ea. Da aşa e. Aia te scula din mormînt.
- (o domnişoară însărcinată trece prin faţa băncii) Ia uite-o. Asta-i fata lu cela…cuscru’. Mult a curvăsărit şi asta. Ieşeau bărbaţii din ea ca pîinea din cuptor.
- (după o lungă meditaţie în tăcere) Auzi, da tu de unde o ştii pe Marilena?
- Păi nu ţi-am zis că trecea tot oraşu’ prin ea…Ce eu nu stăteam la oraş…
- Eh vezi şi aia tot o curvă. Toate-s curve. Aşa-i felu femeii, nu-i mai ajunge.
- Ehe, m-aş mai duce oleacă da’ acuma cu astea…
- Da…nu-ţi mai arde. Arată ca un bărbat, cu pantaloni, fără jupoane, fără ciorapi.
- Aşa le place la tineri acuma…n-ai auzit că se iubesc bărbaţi cu bărbaţi.
- Păi dacă nu mai sînt femei, ce-or să facă. Să se iubească, că doar le trebe şi lor.
- Da aşa-i…s-o dus vremurile bune. Asta aveam şi noi…curve, da’ elegante şi pricepute.

Dacă vă mînă dorul, încercaţi la gară. Pe astea mai „stilate” după ora 10 seara, niciodată la stradă. Ele preferă peronul.

Cu sula-n geam şi cu sufletu-n pat

„Băi, de vineri pînă luni ăştia de lîngă mine şi-o pun în continuu. Nu mai suport”. Ăsta a fost primul telefon pe care l-am primit de la un bun prieten, tocmai cînd se mutase singur, în casă „pe pămînt”. Cică ai tot felul de avantaje faţă de locuitul la bloc: „vecinii nu te stresează şi poţi umbla în fundu’ gol de nebun în toată casa”. Toate astea, dar să nu împarţi aceeaşi curte cu alte două persoane, proaspăt căsătorite. Semnalul de alarmă l-a primit din partea porumbeilor cînd au venit să-şi marcheze teritoriul, cu o prăjitură în braţe, după modelul american. Prezenţa, în schimb, şi-au făcut-o simţită de cum au călcat pe iarba: „Alo, mă, am probleme mari cu ăştia doi. Mi-au umplut curtea de şezlonguri. Tipa a scos nişte boscheţi din pămînt ca să-şi pună răsaduri. Am pămînt peste tot, înnebunesc”. De pace, nici vorbă. După ce i-a scos femeii ridichile din pămînt, dînd vina pe o presupusă cîrtiţă, şi-a dat seama că de fapt să stai extrem de aproape de vecinii tăi nu e chiar aşa de rău. Mai ales că cei doi nu prea auziseră de perdele sau orice alt mod de a-şi proteja intimitatea.

„Am ajuns să mă uit la ăştia ca la televizor. Seara mă aşez pe fotoliu şi cică citesc…da cum dracu să te concentrezi cînd vezi că oamenii şi-o pun cu Kamasutra în mînă”. Dar dimineaţa, deşteptarea obişnuiesc să o dea ei, cu tot felul de flexuri şi bormaşini. „Eu cred că au pereţii ca Şvaiţerul. Au bortilit tot, în curte au pus stropitori cu senzor. De ieşi din casă după zece, că aşa le-o setat, te udă de zici că te pişi pe tine automat cînd vezi atîtea stele pe cer”. Dar nervii întişi la maxim se descreţesc la spectacolul live de seara. „Băi…nu pot să cred. Ăştia se aleargă dezbrăcaţi prin casă şi cînd se prind şi-o trag scurt. Şi ca să mă omoare de tot, mai nou şi-au pus bec şi la baie. Dimineaţa mă trezesc numai ca să-l văd pe ăla cum se şterge la fund”.

Toate astea, detaliate în amănunt în fiecare seară, pînă cînd „băi…şi-au luat perdele! Nu mai văd nimic, parcă vezi că o să le duc dorul. Mă declar voyeur”. Unul atît de dependent încît acum ascult la telefon pasaje din Marchizul de Sade şi ne imaginăm cam ce le-ar plăcea vecinilor din toate astea. Şi pe cuvînt de onoare că pe majoritatea le-ar gusta din plin.

Măcelărit din politeţe

Un bilet de tren se cumpără cu greu. Stai la coadă, trebuie să răcneşti la geamul cu „uşiţa” închisă şi să îi explici domnişoarei de la ghişeu că „via Bucureşti” nu are nimic în comun cu Murfatlarul. Dar pentru că niciodată nu ştii cu ce minte criminală stai de vorbă e bine să-ţi păstrezi calmul şi să adopţi metoda surîsului tîmp. De bilet se ocupă ea pînă la capăt.

- (despre bilet) E bine aşa? Vreţi să vă tai eu?
- Nu, este bine. Mă descurc.
- Totuşi vă tai eu de aici, de la mijloc.
- Lăsaţi, poate apoi nu se mai cunoaşte numărul (despre locul din accelerat tipărit pe bilet)
- (domnişoara de la ghişeu către colega ei) Auzi, Nuţi, e vreo problemă dacă tai, aici, la domnişoara?
- (Nuţi, pasivă) Taie, doamnă. Dar cu grijă…să se mai cunoască ceva.
- (vocea ghişeului, din nou încurcată) Vai, şi acuma ce mă fac? (despre bani).
- Nu am mai mărunt. Să schimb undeva…
- (politicoasă) Nu, nu, vă dau eu una aşa şi…Nuţi! Hai să-i dai şi tu domnişoarei.
- (păstrînd atitudinea plictisită) Luaţi de aici. Vă mai trebuie?
- Nu. E bine aşa.
- La revedere, să aveţi o călătorie liniştită.

Pe lumea ailaltă…

Numele care alungă dracul

Maică-sa îi zicea de cînd era copil că „ăsta nu-i nume de soartă bună”. Ana crede şi acum, la 62 de ani că cele ce-a pătimit au fost din cauza numelui. Cînd avea vreo şapte ani s-a îmbolnăvit de ceva ce ziceau oamenii din sat că e deochi. „M-au chinuit la spitale, m-au dus la descîntat la mănăstirile Moldovei şi tot nimic”, povesteşte femeia arătîndu-mi crucea mare pe care o poartă la gît. O are de la un preot „cu har” de la Bistriţa, ca să o apere de rele. Îşi aduce aminte că i-a fost aşa de rău într-o noapte că a trebuit să o ude tot timpul cu apă rece din fîntînă ca să-i scadă temperatura. Dar mama ei ştia că nu apa o să-i vindece copilul, ci mai de degrabă un descîntec, „dar nu de ăla bisericesc”.

Auzise Florina, maică-sa, de la o babă din sat că dracu te pedepseşte dacă nu vrei să-l serveşti „şi-ţi vizitează copiii”. Ca să scape de el părinţii trebuiau să-l „joace” pe copil la malul unui rîu, să-l scalde ca la botez şi să ţipe toate numele care-i treceau prin cap. „Cînd se stîrneşte vînt la unul din nume, însemna că ăla trebuia să-i rămînă şi dracul o să-l piardă o vreme”. Aşa a făcut şi Florina. „S-a dus la pîrîu şi-a început a striga. Tata n-a vrut să o creadă şi a stat acasă.”, spune femeia cu ochii mari către mine. E mică şi slabă, dar toată energia e concentrată în ochii albaştri. A muncit toată viaţa pămîntul ca să-şi vadă copiii la capitală. Are trei băieţi, „toţi avocaţi”. Se duce la ei de cîte ori poate, să le ducă „ceva de mîncare sănătos, de casă”. S-a temut după fiecare naştere ca nu cumva să i se îmbolnăvească vreun copil, să nu se răzbune dracu pe el. Dar n-a fost nevoie să le schimbe numele la nici unul. „Mai zicea mama că dacă-ţi trece plodul de şapte ani nu îl mai ajunge coada dracului. Eu chiar atuncea trebuia să-l împlinesc pe al şaptelea”

Firul povestirii i se rupe, în timp ce se uită pe geamul trenului. Suspină şi o ia de la capăt, ca să mă convingă. „A strigat mama toate numele de sfinţi pe care le ştia de la părinţi, de la biserică din pomelnice şi tot n-a bătut vîntul”, îmi spune în timp ce muşcă din măr cu poftă. Dar „vîntul” care avea să o salveze a suflat la auzul unui nume pe care maică-sa nu vroia să-l rostească: Aglaia. Asta era o femeie de aia, care se pupa cu bărbaţi noaptea. Şi mama n-a vrut de teamă să nu ajung ca ea să-l strige, dar tot l-a zis că altele nu mai ştia”. Cu noul nume au plecat în alt sat, „mai la vale”. Tatăl i-a zis atunci că acolo sînt mai bune pămînturile, dar ea ştie de ce fugeau de fapt.
De atunci Ana i-a mai zis doar bărbatul ei, „cînd mă ocăra”. Acum, dacă aude pe altul zicîndu-i aşa tresare şi scuipă în sîn. Cîteodată şi-l mai rosteşte ea în gînd şi unora în şoaptă, ca să-şi aducă aminte de cum era la ţară, în copilărie. Se gîndise să se întoarcă, dar acum nu mai vrea. Ştie că dracul încă o mai caută prin sat.

Cine ţi-o trage la xerox

De cele mai multe ori minutele pe care le petreci într-un copy-center se rezumă la o discuţie anostă cu “vînzătorul”. “Da, spuneţi. În două exemplare vă rog. Plătiţi la casă un leu”. Dar, se poate transforma şi într-o invitaţie deloc voalată.

- Foaia asta în dublu exemplar (nici o reacţie, în timp ce-i întind un leu).
- (după vreo trei minute, senin) V-o trag de două ori, da?
- Da, chiar vă rog.
- 60 de bani. V-o mai trag odată de restu’? Sau vreţi altceva?
- Încă o dată…nu-i nici o problemă.
- (după alte trei minute) V-am pus-o acolo pe masă (despre foaia originală).
- Merci.
- Cu plăcere, vă mai aştept.

Plăcerea e de partea mea. Nu trebuie să mă aşteptaţi prea mult.

Imaginaţia ăluia de sub tine

Mă număr printre aceia care suferă “de vecini”. Individul de sub mine (figurat) suferă şi el, “de pensie”. Prima dată l-am văzut acum vreo cinci luni cînd şi-a înfipt pumnul la mine în uşă. De abia aterizasem de pe Bulevardul Traian, din Piatra Neamţ pe Străpungerii, Iaşi cînd am aflat că pot “tropăi ca o turmă de zebre”. Astea au fost cuvintele poliţistului care a venit să constate larma de care îl anunţase vecinul meu. Să spunem că este un lucru firesc, care avea dreptul să-l deranjeze. Dar, spre stupoarea mea, următorul organ care mi-a bătut la uşă m-a întrebat jenat dacă obişnuiesc să fac baie noaptea. Pe vecin îl stresa apa care se auzea curgînd la mine-n cadă. Dar ce m-a făcut să mă conving de-a dreptul că nu e sănătos să stau deasupra lui (figurat din nou) a fost momentul în care poliţistul m-a întrebat la ce oră vin acasă şi cu cine. M-am umflat în pene, l-am apostrofat, pînă cînd bietul om mi-a spus că a primit reclamaţie că “vin noaptea la patru cu bărbaţi şi dansăm horă în sufragerie”. Probabil el asta face dacă aduce vreo femeie în casă la ora patru dimineaţa. Mie îmi place să cred că orice bărbat ar veni cu mine nu mi-ar propune să dansăm o horă.