Mîndria unui animal

Ne marcăm teritoriul cît de repede putem. Aproape că nici nu ne dăm seama cînd punem în loc de uşă o barieră, după care ne ascundem cînd ceva nu ne place. Între cei patru pereţi ai noştri ni se cuvine totul. La început ne aruncăm privirea peste tot, mîndri că avem un loc pe care să-l numim al nostru. Apoi încep pereţii să se crape şi ne speriem. Se zguduie podeaua cu tot cu noi, cînd ne uităm în jur şi vedem că ne-am îngropat în izolare. Dar ne place. Numai cîteodată evadăm în spaţii pline pînă la refuz, numai ca să avem motiv să ne întoarcem în colţul nostru, fericiţi că avem un zăvor de care tragem cu înverşunare. Dar nu durează decît o secundă. În izolarea noastră îşi face loc igrasia. Ne roade pe dinăuntru şi nu ne cere nimeni să rupem zăbrelele. Iar atunci cînd cineva se încumetă să intre după gratiile noastre nu ne place. Încercăm să-i demonstrăm aceluia că teritoriul ne aparţine şi oricine îi calcă pragul e un intrus. L-am da afară, dar politeţea ne impune o nouă invitaţie. Dar falsa simpatie se lasă văzută şi pereţii se strîmtează în jurul nostru. Din teritoriul pentru care ne-am ascuţit dinţii mai iese la iveală doar mîndria. O luăm în spate şi căutăm cu ochii un alt spaţiu. Pereţii ni s-au lipit deja de coaste.