Cea de-a doua faţă a scîrbei

Mă încearcă de la o vreme o lehamite existenţială. I-am zis în fel şi chip: plictiseală, boală, frustrare şi tot aşa. O pun în cîrca unor lucruri neînsemnate şi mă debarasez de ea cît pot. Pînă are grijă cîte cineva să-mi amintească. De fapt, nici nu mai ţin minte de la ce-a pornit lehămesirea asta. Tot mai multă lume-mi zice că e astenie. Lehamitea mea e însoţită de o nostalgie idioată şi mă mir pe zi ce trece de dorul ăsta inexplicabil. Se întinde de la vremuri din liceu pînă la oameni pe care i-am văzut o singură dată. Oare ce s-o fi ales de ei? De fapt, nu-mi pasă. Să-şi vadă de vieţile lor. Mi-e frică nu cumva să-mi spună că o duc foarte bine şi că nu au nimic de reproşat. N-am chef nici să depăn amintiri din liceu, pe care cred că nu le mai ştiu atît de bine. Să le spun de starea mea de lehamite, nu ar înţelege ce m-a apucat. M-ar lua la rost şi mi-ar înşira zeci de motive. Că trebuie să fiu bucuroasă că fac ceea ce fac, că am ajuns bine, că altora le este mai rău. Zilele astea de lehamite se transformă într-un fel de egoism ciudat mie. Nu îmi pasă ce face cutare sau cutare, că tot la fel îmi e. Mă tot plîng şi mă vait dar mîinile tot în sîn le ţin. N-am ce-i face şi cu asta basta. Poate trece aşa de la sine sau poate se rezolvă într-un fel. Cel mai probabil, însă, am să-i dau alt nume şi am să o iau ca atare. Cred că de mîine am să-i spun simplu, hău.

Oraşul care înghite prunci

Pe mine oraşul ăsta mă sperie. Îmi adînceşte încet paranoia cea de toate zilele. Parcă mi se deşiră spinarea pe străzile înecate de întuneric. Lumina nu intră pe ferestrele astea murdare de praf mai niciodată. Mi se chirceşte dorul de casă sub gene şi dă să iasă afară. Îl înghit în sec de fiecare dată cînd văd cum mă cuprinde. E prea departe locşorul ăla de care mă leagă cîţiva oameni. S-au dus şi ei prin alte oraşe, că să-şi alunge soarta. La întoarcerea în locul de baştină nu mai găsesc nimic. S-au prefăcut toate în războie grele de numai cîteva luni.

Pe mine mă apucă spaima să văd că nu-mi găsesc locul nicăieri. Oraşul ăsta pe care l-am urît de cînd i-am zărit marmura lucioasă e ca un hotel. Nimeni nu vrea să rămînă aici. Dar nici n-ar pleca unde-ar vedea cu ochii. Şi-au tras oamenii, cîte unul, obloanele peste priviri. Se rup şi pleacă în altă parte, că caute ceva. Îi mînă nişte duhuri rele înapoi. Vin cu feţele mai cenuşii. Pe noi, oraşul ăsta ne înghite cu tot cu întuneric.

Amnezia nerecunoscătorului

E ciudată aşteptarea asta pentru nimic. Să stai aşa mereu ca pe ace şi să aştepţi să se dezlănţuie catastrofa. Seamănă zilele atît de tare unele cu altele şi aproape te convingi că războiul a fugit din lume. De-ar începe odată să tune şi să fulgere să ţi se strîngă toţi norii deasupra capului, numai să se întîmple ceva. Se duc oamenii de lîngă tine în toate părţile şi-ţi rămîn orele mereu senine. Te apasă un soi de singurătate mîrşavă, care-şi arată colţii cînd eşti printre cunoscuţi. Îţi alungă bucuriile unele după altele şi te împrăştie în sute de direcţii. Rămîi mereu cu aşteptarea. Poate s-o ivi cineva la mal să te salveze, să arunce un colac. Dar ţie, se pare, îţi place înecul. Înaintezi în apă pînă ce îţi intră sarea ochi şi te ustură gîndurile. Ultima suflare o tragi tot la mal, descurajat. Ţi se dezlipeşte umbra de pe spinare şi o ia la fugă. Îi place cîteodată să te lase aşa, singur. Pleacă să caute catastrofa, să ţi-o aducă pe tavă. Iar atunci cînd o găseşte şi ţi-o întinde sub ochi nu o mai recunoşti. Catastrofa ta s-a înecat prea devreme. Nici să-i plîngi de milă nu mai poţi. Ştii că de mîine o să vină altă aşteptare pe care a doua zi n-o s-o mai recunoşti.

Cînd ne lasă puterile

Ceea ce aşteptăm cu nerăbdare ne dezamăgeşte negreşit. Entuziasmul cu care ne plănuim atacul, în sute de scenarii mentale, scade pe zi ce trece. Parcă ni se demonstrează că omul nu e făcut pentru îndurare. Iar ca alinare, tocmai cînd am ajuns să credem că nu mai are nici un rost să sperăm, primim acel ceva care odată ne înghiţea fiinţa. Numai că atunci ne uităm fără expresie în privire şi împingem cu mîinile obosite „darul”. Nu îl mai vrem. Nouă nu ni se serveşte nimic pe tavă. Iar atunci cînd se întîmplă să avem ceva de-a gata dăm de un vierme care roade din miez.

Aşteptarea ne face să nu mai simţim nimic. La început negăm cu privirea aţintită în oglindă, numai ca să ajungem să ne înghiţim obsesiile ca pe cianură. Sperăm ca măcar ele să ne omoare, dar din contră, ne ţin în viaţă mai mult decît am dori. Obsesiile trebuie gustate pînă la capăt, pînă cînd devin plate, neinteresante. Dar oricît de mult am crede că vor dipărea ni se demonstrează că ne ducem, de fapt, existenţa în jurul lor. Şi atunci cînd nu mai vrem să aşteptăm în zadar ne aşezăm în tihnă undeva şi spunem în şoaptă că nu mai putem. Cei din jur, care ne glasul, se mulţumesc să ne spună că „va fi bine”. Ştiu pînă şi ei că putem mai mult decît ar trebui.

Naivitatea naşte idealuri

Ne apucăm cumva, din prea multă încredere, să ne construim ţeluri. Ajung să ne fie bune numai că gustăm eşecul. Dar miza o împingem pînă ce ne julim genunchii, implorînd pe unii sau pe alţii să ne dea crezare. Încrederea cu care plecăm de acasă, care ne face pumnul să bată într-o poartă care ascunde piscul nostru se rupe în bucăţi. Ni le strîngem de fiecare dată în aceeaşi minte dezorientată. Scuturăm uşor din cap şi spunem că a doua zi va ieşi altcineva în cerdac, cu un zîmbet fals, măcar. Dar mîna care ne-a împins afară devine din ce în ce mai grea şi ne apasă pe braţe atunci cînd ne chinuim să ne ridicăm. Fugim de frică să nu ne sugrume. Uităm să ne mai adunăm rămăşiţele de pe trotuar şi le lăsăm să zacă. Dar are cineva grija să le măture, să nu se împiedice vreun necunoscut de ele. Nici măcar noi nu le mai vrem. Nu ne mai folosesc la nimic. Eşecul are un gust aparte, cu care ne invăţăm treptat. Mai, mai că începe să ne fie indiferent. De construit alte idealuri nu mai putem. Ne este frică şi pe bună dreptate. Se găseşte mereu cineva care să ne spună în glumă că nu mai e loc de noi. Printre lemnele gardului care ne ţine departe de vîrful nostru se văd numai rînjete. Ce care au reuşit să intre şi-au pus ura să le stea de pază, nu cumva să ne apropiem. Am putea rupe cu uşurinţa gardul, dar ceva ne şopteşte de pe umăr că nu-i vremea noastră. Suntem sortiţi aşteptării. Ne uităm în gol şi ne ţinem mîinile la piept. Ne facem mai mici decît credeam şi ne alungăm curajul. Epocile în care ne mîna ceva de la spate să deschidem toate uşile cu o singură cheie ne sînt prea departe. Cei care ne-au trîntit zăvoarele peste degete ne-au învăţat să stăm la locul nostru. Treptat, ne-au demonstrat că sîntem un surplus.

Mîndria unui animal

Ne marcăm teritoriul cît de repede putem. Aproape că nici nu ne dăm seama cînd punem în loc de uşă o barieră, după care ne ascundem cînd ceva nu ne place. Între cei patru pereţi ai noştri ni se cuvine totul. La început ne aruncăm privirea peste tot, mîndri că avem un loc pe care să-l numim al nostru. Apoi încep pereţii să se crape şi ne speriem. Se zguduie podeaua cu tot cu noi, cînd ne uităm în jur şi vedem că ne-am îngropat în izolare. Dar ne place. Numai cîteodată evadăm în spaţii pline pînă la refuz, numai ca să avem motiv să ne întoarcem în colţul nostru, fericiţi că avem un zăvor de care tragem cu înverşunare. Dar nu durează decît o secundă. În izolarea noastră îşi face loc igrasia. Ne roade pe dinăuntru şi nu ne cere nimeni să rupem zăbrelele. Iar atunci cînd cineva se încumetă să intre după gratiile noastre nu ne place. Încercăm să-i demonstrăm aceluia că teritoriul ne aparţine şi oricine îi calcă pragul e un intrus. L-am da afară, dar politeţea ne impune o nouă invitaţie. Dar falsa simpatie se lasă văzută şi pereţii se strîmtează în jurul nostru. Din teritoriul pentru care ne-am ascuţit dinţii mai iese la iveală doar mîndria. O luăm în spate şi căutăm cu ochii un alt spaţiu. Pereţii ni s-au lipit deja de coaste.

Leapşa lu’ Panaete

Dacă era să fiu o lună din an, aş fi fost – ianuarie, că e mai rece decît decembrie

O zi a săptămânii – marţi, trei ceasuri rele

O parte a zilei – foarte dimineaţă, cînd e cerul roşu

Un animal marin – calamar uriaş, pentru că n-a descoperit nimeni cum se împrechează

O direcţie – mereu pe invers

O personalitate istorică – Hitler

O planetă – Pluto, cea mai îndepărtată de Soare

Un lichid – Johnnie Walker, keep walking

O piatră – Stînca Dracului

O pasăre – un cocostîrc desăvîrşit

O plantă – ceapă ornamentală

Un tip de vreme – o ploaie rece şi enervant de constantă

Un instrument muzical – pian

O emoţie – aia dinainte de bacalaureat

Un sunet – vioară dezacordată

Un element – acid sulfuric

Un cântec – Tom Waits, Hold On

Un film – Salo – Cele 120 de zile ale Sodomei

Un serial – Criminal Minds

O carte – Marchizul de Sade, Justine

Un personaj de ficţiune – Aureliano Buendia, cel care-şi ratează toate războiele

Un fel de mîncare – sushi

Un gust – ceai de anghinare

O aromă – cafea fără zahăr

O culoare – negru

Un material – tafta

Un cuvânt – bălărie

O parte a corpului – gîtul

O expresie a feţei – scîrbă

O materie de şcoală – fizica cuantică

Un personaj din desene animate – bestia

O formă – semicerc

Un număr – 0 (zero)

O maşină – Mercedes din ‘80

O haină – rochia de mireasă a babei din “Marile Speranţe”

Anxietatea omului „simţitor”

Ne este frică să primim afecţiune. Ne ferim de ea ori de cîte ori o întîlnim. Nu pentru că ne dăunează, ci pentru că nu ştim cum să o primim. De oferit, nici atît. Aprecierea faţă de ceilalţi ne-o arătăm numai în priviri. Cei cărora ne îngăduim să le punem mîna pe umăr, în treacăt, încep treptat să ceară cuvinte. Vor să audă sau să vadă mereu cum afecţiunea de înduioşează fiinţa. Şi atunci ne retragem din nou, trîntind uşa după noi. Cale de întoarcere către cel pentru care aveam odată o fărîmă de afecţiune nu mai există. Ne jurăm că atunci cînd îl vom întîlni pe stradă îl vom huidui că ne-a lăsat să simţim ceva. Noi nu avem nevoie de sentimente, pe care unii le numesc nobile. Preferăm să trăim în ură, pentru că ne ţine mai vii. Numai că atunci cînd vrem să oferim o mîngîiere sinceră ceva ne ţine în loc. Ne încolţeşte în minte gîndul că am putea părea ridicoli să ne lipim de cineva, fără un motiv anume. Afişăm din nou aceeaşi mască a omului care comunică din priviri. Numai că pupilele noastre dilatate sînt percepute ca simple gesturi. Iar treptat, cei care am vrea să ne înţeleagă felul în care ne mişcăm genele pleacă dezamăgiţi. Să strigăm după ei nu putem, după ce le-am vîndut numai zîmbete rezervate. Şi chiar dacă ar fi să ne luăm inima în dinţi, nu am şti pe ce limbă să le-o spunem. Afecţiunea pe care o ştim numai noi se macină singură.

Un orgasm închipuit

Vremurile bune au fost mereu acelea pe care nu le-am trăit. S-au strîns odată cu noi în burta peştelui, de unde nu se vede nici o undiţă. Şi oare dacă ar veni pescarul să spintece acea burtă, am vrea să ieşim din ea? De prea mult timp ni s-a scurs existenţa numai în tăcere, fără nici un soi de compasiune din partea celorlalţi. Izolarea a venit de la sine, fără nici un anunţ, fără nici o trîmbiţă. Chiar dacă era să ne şoptească cineva la ureche că vom rămîne în pustiu nu am fi putut face nimic decît să ne astupăm gurile, să nu putem striga după ajutor. Nu că nu l-am fi dorit, ci pentru că nu am avut sau nu am ştiut cui să-l cerem. O vreme ne-am ţinut bine companie, dar de ceva timp s-au încăpăţînat şi gîndurile să tacă. Sau ne e frică să le mai auzim, pentru că ne vestesc numai rele.

Vremurile bune erau acelea cînd vroiam să ghicim viitorul. Acum fugim cît colo de el. L-am strînge şi pe el într-un pumn şi l-am arunca peste un alt ţărm. Aspiraţiile ştim de cînd ne vin în minte că nu ni le vom îndeplini. Ne retragem într-un soi de autoprotecţie şi ne îmbrăcăm într-o crustă groasă de nepăsare. Pînă ce apar aceia care vor să ne amintească de faptul că sîntem vii. Dar nouă nu ne mai place să ştim asta şi le întoarcem spatele. Numai ca să îi invocăm atunci cînd ne auzim respiraţia, să le aruncăm în spate vina. Noi nu ne-o putem asuma. Umerii ne dor de cîte am cărat în spate, cu mîndrie. Am rămas şi fără ea, nici nu ştim cînd. Ne lăsăm călcaţi în picioare pentru că nu mai simţim orgoliul. Îi alugăm astfel de lîngă noi şi pe cei care ne vor răul. Se satură să vadă că noi zîmbim atunci cînd ar trebui să îi luăm la palme. Numai în gînd o mai putem face, dar nici atunci cu adevărat. Nu mai putem urî aşa cum n-am putut niciodată iubi pe nimeni. Pozăm în oameni puternici de care să se izbească ceilalţi. Dar atunci cînd ni se testează rezistenţa ne dăm repede la o parte, nu cumva să ne tulbure cineva singurătatea. Treptat nu o mai simţim nici măcar pe ea. Cădem într-un soi de existenţă paralelă cu noi, din care nu vrem să întoarcem. Nu ne este nici bine, nici rău. Nepăsarea noastră îi apasă mai degrabă pe cei din jur, care cer ripostă. Dar noi nu mai putem de mult simţi ce vor cei de lîngă noi. Şi chiar dacă am simţi ceva, ne-ar speria şi am fugi şi mai departe de noi. Numai respiraţia nu ne dă pace, şi vrea să o auzim tot timpul. Asta pînă cînd vom reuşi să o facem şi pe ea să fugă.

Fetişul unei larve

Afecţiunea pe care le le-o purtăm unora este nejustificată. Oricît de mult am încerca să găsim motivul pentru care ne zbatem ca acei oameni să se uite măcar odată odată la noi cu alţi ochi, ajungem doar să ne încurcăm în negaţii. Jurăm că noi nu simţim nimic, că nu ne atinge nici un cuvînt pe care ni-l adresează. Dar începem să rumegăm nopţile gîndindu-ne „oare ce-a vrut să zică?”. În ochii acelora sîntem larve minuscule şi, aparent, la începutul relaţiei de subjugare, nu ne pasă. Mai apoi, dăm încet din coate ca să ocupăm un loc la aceeaşi masă cu ei, cît mai îndepărtat, să nu ne observe. Încă negăm afecţiunea, zicîndu-ne că nu merită. Dar cînd ne dezbrăcăm de propriile minciuni constatăm stupefiaţi că acei oameni ne-au înghiţit. Dorinţa se transformă în obsesie. O ascundem de ochii cerlorlalţi strigînd în gura mare că urîm oamenii cu care stăm sub acelaşi fum de ţigară. Dar ne trădează tocmai ţipătul de apărare. Vrem să devenim cel puţin gîndaci în faţa obsesiilor noastre, şi dorinţa ni se împlineşte. Numai că aceia ştiu că pe gîndaci trebuie să-i calci cît mai apăsat, pînă ce sîngerează în cuvinte şi gesturi. Şi cînd vor să ne ucidă de tot ne afişează o faţă pe care nu am văzut-o: indiferenţa. Nopţile se transformă iar în şedinţe de automorală, ca să ajungem la o singură concluzie: sîntem prea mici ca să respirăm acelaşi aer. Vina ne-o luăm orbeşte asupra noastră: nu sîntem destul de buni şi pentru asta trebuie să ne jertfim pînă la epuizare. Obsesia ne-o ţinem din ce în ce mai greu sub papuc. Nici măcar nu observăm cînd în faţa lor ne transformăm în nişte gîndaci mai vrednici, pe care nu mai vor să calce. Cuvintele lor de aprecere, îmbrăcate în dojană, le luăm ca atare, fără să prindem nici un subînţeles. Vrem să ni se spună în faţă că afecţiunea noastră este remarcată şi apreciată. Dar pentru cei care sîntem prea mici efortul de a ne recunoaşte meritele în faţă este prea mult. Trebuie să ne deschidă alţii ochii, să ne spună că acei oameni ne poartă un soi ciudat de afecţiune. Atunci noi putem spune doar că „ţi se pare”. Lupta să intrăm pe sub pielea groasă se transformă în abandon. Nu ne mai dorim decît să se uite din cînd în cînd la noi. În mintea noastră obsesia ne face să credem că larvele nu se mai pot preface nici măcar în gîndaci. Simţim că afecţiunea pe care le-o purtăm este doar un surplus, pe care îl joacă pe degete trîntindu-l de pămînt atunci cînd greşim în faţa lor. Ajungem să batem în retragere tocmai cînd ar trebui să ne luăm avînt, să devenim noi obsesiile lor, pe care să le tratăm, ulterior, cu indiferenţă.